PARADISE: FAITH / PARADIES: GLAUBE (2012)
Al doilea film din faimoasa trilogie paradisiacă a regizorului austriac Ulrich Seidl (Love, Faith, Hope) a iscat dispute aprinse în echipa Flux. Deși am căzut de acord că e un film puternic, care atinge dintr-un unghi valoros (acela al intimității) o temă importantă și extrem de delicată/dificilă, nu avem unanimitate asupra ideii de a-l recomanda. Asta pentru că e un film extrem de inconfortabil de privit, care ne dezvăluie, legat de credință și nu numai, aspecte neplăcute, care ne dorim să rămână îngropate în fiecare din noi. Luând în răspăr ideea creștină de Paradis, Seidl crează exact opusul: o lume de minciună, marcată de ritualuri compulsive, autosuficientă și intolerantă, aseptică și, în definitiv, moartă. Din acest motiv, aceasta este o semnalare, nu o recomandare de film!
Se poate vedea pe TIFF Unlimited.
IT MUST BE HEAVEN (2019)
Filmul prin care l-am descoperit, plăcut surprinși, pe regizorul palestinian Elia Suleiman. Pentru că e genul de film care ne lipsește – senin, calm și subtil amuzant. Unul care-ți cere să renunți la nevoia de coerență, de poveste cap-coadă, și-ți arată că, neasumând un fir narativ și un sens, el se pretează la nenumărate chei de interpretare – e antimilitarist, ia în răspăr identitățile culturale și, mai ales, dialogul dintre culturi și generații, ironizează cutumele și sistemele sociale și elogiază pasivitatea, observarea detașată a lumii. Îmbinând absurdul cu sensibilul și pitorescul cu hilarul, It Must Be Heaven e o colecție de scene minunate, din care ești invitat să-ți montezi propriul film.
Disponibil pe TIFF Unlimited.
FORCE MAJEURE / TURIST (2015)
Filmul prin care l-am descoperit pe Ruben Östlund, regizor incomod, preocupat de laturile mai puțin atrăgătoare ale naturii umane (minciună, lașitate, egoism, abuz, rușine, vinovăție etc.), de contrastul dintre ceea ce (vrem să) părem și ceea ce suntem cu adevărat. O vacanță de vis la ski devine un coșmar atunci când unul dintre personaje își relevă, involuntar, o asemenea trăsătură. Asta declanșează o luptă, atât interioară cât și în familie, cu momente tensionate, de stinghereală, penibil și negare. Iar darul lui Ruben Östlund este să creeze intensitate fără agitație, cu multe cadre statice, repetitive, cu muzică dirijată magistral.
TIFF Unlimited a făcut disponibile din acest weekend toate cele 5 lungmetraje regizate de Ruben Östlund: The Guitar Mongoloid (2004), Involuntary (2008), Play (2011), Force Majeure (2014) și The Square (2017), ultimul câștigător al Palme d’Or la Cannes.
YOUTH (2015)
Ca toate filmele regizate de Paolo Sorrentino, Youth mizează enorm pe imagine, pe felul în care e spusă, cinematografic, povestea: metaforic, simbolic, pe alocuri suprarealist, cu imagini compuse atent, statice sau în mișcare. Până și muzica e scoasă din fundal și pusă în scenă. Rezultatul e opusul explicitului – un film care-ți cere să renunți la felul „normal” în care te uiți la filme, care-ți lasă din plin loc de interpretare. Un film despre viață, prietenie, oameni și timp, care pune în balanță trecutul/amintirile (tot mai grele) și viitorul/așteptările (tot mai rerefiate), abdicarea de la viață și agățarea de ea. De ce Youth? Pentru că, vorba medicului, „Tinerețea te așteaptă afară”. Afară din tine, poate. Noi îmbătrânim, dar Viața e mereu tânără.
Disponibil pe TIFF Unlimited.
THE OTHER SIDE OF HOPE
Filmul săptămânii la FLUX: The Other Side of Hope (2017) – apropiat de Wes Anderson prin autosabotarea gravității și umor, regizorul finlandez Aki Kaurismäki conturează în filmul lui o parabolă a dezrădăcinării, făcând să se întâlnească două lumi îndepărtate, dar la fel de umane. Deși acțiunea poate fi ușor datată la mijlocul ultimului deceniu, Finlanda din film, în care ajunge sirianul Khaled, e una atemporală, nostalgică după muzică retro, baruri afumate și relații mai calde. Ironia se strecoală peste tot, făcându-te să parcurgi cu zâmbetul pe buze acest film amar, care lasă totuși loc speranței.
Disponibil pe TIFF Unlimited.
SHOPLIFTERS
Filmul săptămânii la FLUX: Premiat cu Palme d’Or la Cannes, Shoplifters / Manbiki kazoku (2018) e un film de o rară umanitate, care sondează dintr-un unghi neașteptat ideea de familie. O temă la care regizorul japonez Hirokazu Koreeda a revenit mereu în filmele sale, chestionînd importanța și influența celor care dau naștere copiilor, în raport cu a celor care-i cresc. Și sunt multe alte aspecte problematice pe care le atinge filmul (proprietatea, educația sau sistemul social), fără ca asta să-l aducă însă într-o zonă activistă. El face mult mai mult: creează pur și simplu o felie complexă de viață, unde lucrurile nu sunt niciodată simple și clare. Uimitor e felul în care imaginea și dialogul crează în acest film un joc care, lăsând loc intuiției privitorului, generează un sens mult mai profund.
De văzut și dezbătut în orice club de film!
ACASĂ, MY HOME
Filmul săptămânii la FLUX: Acasă / My Home (2020) – debutul lui Radu Ciorniciuc în triplă ipostază (regizor, producător și director de imagine) e o surpriză extrem de plăcută. Un documentar superb filmat, neintruziv și natural, deși ține extrem de aproape de familia pe care o urmărește (familia Enache, trăitori în delta Bucureștiului de la Văcărești). Un film care reușește, fără a fi tezist sau intelectualist, să pună sub semnul întrebării noțiuni ca proprietatea, uzufructul, natura și naturalul, sistemul social și beneficiile culturii. Prăbușirea lui Enache tatăl, odată cu o întreagă lume (șocantă în sine prin existența ei într-o metropolă), nu e cu nimic mai prejos de cea a lui Moromete (vol.1).
În fine, pentru cei din bula noastră socială, e o ocazie rară de-a ne vedea din afara ei – hiperconceptuali, corecți politic, activiști, bifând cauze sociale, trăind în capul nostru.
Felicitări, Radu Ciorniciuc! Și mulțumim pentru recomandare, Deni! Documentarul poate fi văzut pe HBO Go.
EVERYBODY KNOWS
Filmul săptămânii la FLUX: Everybody Knows / Todos lo saben (2018) – cel mai recent film al lui Asghar Farhadi, unul dintre regizorii la care revenim mereu. Ceva cumplit se întâmplă și energia unei nunți e deturnată într-o cursă disperată, dusă în ritm alert. Pe măsură ce tensiunea crește, un secret se dezvăluie treptat, cu surpriza (sugerată din titlu) că nu era secret pentru toată lumea. Penelope Cruz si Javier Bardem sunt minunați în rolurile care duc greul emoțiilor, acompaniați însă de o echipă impecabilă. O dublă reușită pentru Farhadi, de a face un film „de acțiune” fără rabat la artă și de-a ieși cu succes, încă o dată, din propriul spațiu cultural și lingvistic.
Disponibil pe TIFF Unlimited.
LOST IN PARIS
Filmul săptămânii la FLUX: Lost in Paris / Paris pieds nus (2016) – pentru că mai avem nevoie și de filme senine și jucăușe, care să ne transforme magic în copiii care-am fost, hăhăindu-ne bucuroși la gag-urile unor Stan și Bran, Keaton, Chaplin sau Sellers. Pentru ca asta face Lost in Paris, de la prima scenă. Convenția e vizibilă, tentantă, iar dacă te lași prins în joc ai parte de multe momente de bucurie și relaxare. Antologică e scena tangoului din restaurantul plutitor, remake plin de grație și umor al celebrului tango din Parfum de femeie, pe o piesă superbă de Gotan Project.
Filmul tocmai a intrat în oferta TIFF Unlimited.