(o experiență Flux)
E 9 dimineața, vinerea. De obicei la ora asta ne bem cafeaua la birou, pregătiți să plonjăm în proiecte. Acum suntem într-o benzinărie din Mărăști. Și nici a designeri nu prea arătăm, mai degrabă a exploratori, echipați cu ghete, pălării de soare și rucsaci. Atmosfera e grozavă – râdem și glumim, entuziasmați ca pe vremuri, când plecam în excursie cu școala. Dar nu suntem la școală, iar asta este o zi de muncă. „Ziua Flux”, în care ne încărcăm bateriile.
La drum!
Aruncăm pin-ul pe hărți, ne grupăm în mașini și pornim spre Sic. E cald deja, fără urmă de nor, totul verde și proaspăt. Suntem bucuroși să lăsăm orașul în spate. Prin fața ochilor se derulează case, curți, animale, Bonțida, Gherla. Traversăm și Sicul, minunându-ne cât e de mare, și oprim abia la vreun kilometru, într-o parcare cu pietriș. Într-o parte a șoselei se întinde stuful, cât vezi cu ochii, străbătut de o potecă din lemn suspendată. Instagramabil!
De la incendii la festival
Mihai, de la Flux, ne așteaptă acolo. Ni-l prezintă pe Sandu, biologul care ne va ghida. Prezentarea începe din parcare, unde e un panou cu bazinul Fizeșului. Aflăm despre ariile protejate, siturile Natura 2000 și proiectul Delta Transilvaniei, care-a încercat să-i implice pe localnici în conservarea stufului prin promovarea ecoturismului. A fost greu să-i convingă pe sătenii din Sic să nu mai dea foc stufului, în care credeau că se-ascund toate relele. La fel de complicat a fost să-i convingă să găzduiască un festival. Dar după Sărbătoarea Stufului n-au mai fost incendii majore în rezervație.
Delta de lângă Cluj
Ne avântăm pe potecă, în șir indian. Facem opriri când Sandu ne vorbește despre stuf sau ne atrage atenția asupra sunetelor de păsări. La primul observator ascultăm și mai multe povești, despre cum s-a format mlaștina asta, care acoperea în urmă cu sute de ani toată Câmpia Transilvaniei. Acum a rămas doar un petic, dar e totuși cea mai mare din Transilvania și a doua din țară, după Delta Dunării. În Europa mai există puține habitate întinse și neîntrerupte de stuf, de care depind unele specii de păsări protejate la nivel mondial.
Bestiile
Stuful din jur se populează treptat, pe măsură ce-l ascultăm pe biolog. Aflăm că-n el se ascund buhaii de baltă (Botaurus stellaris), care se fac auziți scoțând sunete adânci, ca ale instrumentului de colindat. Mai trăiesc aici ereții de stuf (Circus aeruginosus), păsări protejate, dependente de zonele umede întinse. Și foarte multi lăcari (Acrocephalus arundinaceus), cârstei de baltă (Rallus aquaticus), lișite (Fulica atra), găinușe de baltă (Gallinula chloropus), pițigoi de stuf (Panurus biarmicus).E plin și de brotăcei (Hyla arborea) și bizami (Ondatra zibethicus), iar iarna intră în stuf și mistreti și caprioare.
Un biolog pasionat
Întâlnirea cu un brotăcel declanșează o poveste savuroasă, un fel de epopee a iubirii la vertebrate. Cum se împerechează peștii, seducția la tritoni, pasul evolutiv făcut de broaște prin îmbrățișarea partenerei, și tot așa până la dragostea dintre oameni, cum o știm. Punem o mie de întrebări și ascultăm fascinați răspunsurie – e ora de biologie pe care ne-am dorit-o întotdeauna, când comparam școala cu Discovery. Sandu ne mai povestește despre un experiment făcut aici pentru teza de doctorat. A pus ouă pline cu plastelină în cuiburile păsărilor, pentru a identifica, după amprentele de mușcături, prădătorii din stuf. Erau bănuiți bizamii, un fel de șobolani de mlaștină, dar a reieșit că pe nedrept.
La înălțime
Al doilea observator e înălțat, ne cățărăm în el pe o scară de lemn. Pentru oamenii de birou se pune ca adrenalină. Stuful se întinde până la dealurile din zare. Iar deasupra lor se rotesc trei ulii șorecari (Buteo buteo). Sandu i-a identificat și ne povestește cum reușesc ei să vadă, de la acea înălțime, prada minusculă din iarbă. În spectrul privirii lor, urina apare fosforescentă, conturând perfect traseele șoarecilor.
Când liniștea se strecoară în tine
La întoarcerea spre mașini percepem deja altfel marea de stuf, legată de apa din sol, de satul din zare. Totul e conectat, într-un echilibru fragil și complex. Ne simțim spălați de soare, de vânt, de foșnetele stufului. E incredibil efectul naturii, al spațiului deschis – ne încarcă, ne liniștește, ne dă un ritm mai lin, mai adânc. Zâmbim tot mai mult.
Un monument trăznit
Pornim spre Tăușeni, unde zice Sandu că e ceva ce merită văzut. Un sat micuț, rupt de lume. Oprim la poalele unui deal pe care se zăresc niște construcții ciudate. Niciunul dintre noi n-a auzit până acum de Alexandru Chira sau de ansamblul monumental construit de el în satul natal – sunt 4-5 instalații mari, colorate, care par plantate acolo de niște echipaje vesele de extratereștrii. Ne cățărăm pe ele, le pozăm, facem selfie-uri. Înțelegem că artistul a omagiat aici, în felul lui extrem de personal, modernist și încărcat de simboluri, viața însăși, călătoriile inițiatice din basme și ritmurile naturii. Și, chiar dacă nu rezonăm cu toții estetic cu ansamblul, îl apreciem ca pe ceva neobișnuit în natură, dar în armonie cu ea.
Și un ștrand în pustiu
Pe drumul înapoi spre Sic trecem pe lângă un ștrand cu apă sărată. Construit la marginea drumului, în mijlocul unei întinderi pustii, pare desprins dintr-un film de frații Coen. Decidem să oprim. Ne plimbăm în jurul lui, prilej pentru Sandu să ne prezinte o plantă care-ar putea juca un rol important pentru oameni. Se numește Salicornia și crește pe sărături, zonele aride care înaintează continuu, metru cu metru, dinspre sud. Pe lângă faptul că absoarbe sarea din sol, făcându-l din nou utilizabil, planta asta e excelentă în salate. Ne convingem rontăindu-i frunzele alungite, ca ale unor conifere.
Atenție, stârci!
Mai avem un obiectiv, aproape de Țaga. Părăsim drumul și ne hazardăm cu mașinile pe șleauri de căruțe și tractoare, dar e uscat și o scoatem la capăt. Urcăm printr-o miriște spre pădurea de pe deal, în care intrăm pe o potecă știută de Sandu. La câteva sute de metri de lizieră dăm de o zonă în care trunchiurile și frunzele fagilor par arse, cenușii. De fapt sunt pline de găinațul produs de colonia de stârci care cuibărește în vârfurile copacilor. Asta explică și mirosul ciudat! Devenim prudenți aflând că, dacă se simt amenințați, mai și vomită acid. Dăm ocol zonei precis delimitate, încercând să vedem și pozăm păsările.
Aflăm că e o colonie aparte, mixtă, în care cuibăresc laolaltă stârci cenușii (Ardea cinerea) și stârci de noapte (Nycticorax nycticorax). Se hrănesc cu broaște și pești din inima bălții și cuibăresc pe coama dealului, în mijlocul pădurii, legând în felul acesta pădurea de apă, dealul de vale. Diversitatea ecosistemelor dă diversitatea vieții din jur.
Starea de Flux
E aproape 17:00 când ne luăm rămas bun, la urcarea în mașini. Deja ni se pare că-l cunoaștem de mult pe Sandu, e cald și natural, iar cunoștințele și entuziasmul lui ne fascinează – simțim că o să ne mai întâlnim. Pe drum suntem tăcuți, mai mult cu nasul în telefoane. Ziua asta a fost ca o mică vacanță, cu doza ei de relaxare, explorare și entuziasm. Postăm poze. Oare ce ne pregătește Flux pentru data viitoare?
* Am ales ca în locul unei prezentări a ofertei noastre, presărată cu ancore precum „coeziune”, „retenție” sau „fidelizare”, să vă povestim una dintre experiențele pe care le oferim companiilor, lăsându-vă să trageți singuri concluziile. Dacă sunteți interesați de munca noastră, ne găsiți pe site și Facebook.